Fascinația mea pentru copaci

Din nu știu ce motive, sunt complet fascinata de copaci. Poate pentru că am găsit foarte multe asemănări cu noi, oamenii. Am văzut copaci singuratici, am admirat copaci care viețuiesc în crânguri sau păduri. Mă încântă perdelele forestiere și copacii bătrâni din livezi. Așa sunt și oamenii din jurul nostru, doar trebuie să avem răbdare să îi observăm.

Copacii singuri sunt misterioși. Mă uit cu multă admirație la copacii care sunt în mijlocul unui câmp sau izolați pe un deal, departe de orice pădure, și mă întreb care este povestea lor. Ce au văzut de-a lungul zecilor de ani în care au fost martorul mut al acelei câmpii sau al acelui deal? Cine s-a așezat și s-a bucurat de umbra lor în zilele toride de vară? Nu voi ști niciodată. Copacii singuratici își oferă umbra și protecția oamenilor si animalelor deopotriva. Oare le-ar plăcea să fie luați în brațe? Copacii singuri din spațiile deschise mari prezintă în fiecare toamnă un spectacol fantastic de culori. Credeți sau nu, una dintre fotografiile pe care le am de la prima mea vizită la Washington este cu un copac cu frunziș portocaliu perfect. Asta mi-a atras mie atenția în aceasta metropola – un copac!

Îmi plac casele care au în grădina lor un copac mare și vechi. Îl privesc ca pe un colecționar al tuturor experiențelor acelei familii, într-o perioadă foarte lungă de timp. Din curtea bunicilor îmi amintesc doi copaci care astăzi nu mai sunt. Un păr lângă fântână, chiar în zona unde mâncam afară, în timpul verii. Acel copac a auzit literalmente toate conversațiile noastre de la toate mesele de dimineață, prânzuri și cine. Dacă ar putea vorbi… Nu vorbea, dar ne făcea umbră și cele mai gustoase pere din lume. Al doilea era un cireș, lângă intrarea din față a casei. Cireșele erau delicioase, iar copacul era suficient de mare și de jos încât să ne putem urca în el, uneori chiar și fără scară. Acest copac a reprezentat oportunitatea aventurii, el era locul de joacă.

Apoi, sunt copacii de pe marginea drumului, perdelele de copaci. Când sunt fără frunze, arată ca niște mâini de vrăjitoare, subțiri și slabe, mai mult oase decât carne. Niște degete ridicate, parcă cerșind ceva din cer. Îmi vine în cap imaginea unui om care trece printr-un proces radical de transformare și care va ieși din perioada de  (re)facere într-o variantă mult îmbunătățită.

Grupurile mici de copaci îmi oferă un sentiment plăcut pentru că spun o poveste diferită de cei singuri. De cele mai multe sunt din aceeași specie, deci împărtășesc nu numai seva brută, ci și contextul extern în care trăiesc, deși sunt perfect individuali. Am impresia că sunt ca un grup de prieteni, cu personalități diferite, dar care au aceleași valori comune. Eu și soțul meu avem câteva fotografii la umbra un grup de copaci în vârful unui deal, în ziua cununiei civile. Este o imagine frumoasă, contre jour, cu noi și câțiva cai sub acei copaci. O linie de copaci servește drept cadru pentru imagine.

Pădurile mici, prin care se poate vedea de cealaltă parte a copacilor, oferă un joc interesant de perspectivă. Sunt apropiați unul de altul și destul de înalți, deoarece caută lumina care este obturată de copacii din apropiere. Dacă treceți cu mașina și vă uitați puțin mai adânc, nu chiar la rândul din față al copacilor, vă puteți bucura de un efect foarte interesant al liniilor întunecate pe un fundal deschis. Este ca și cum ai fi într-un cod de bare prost tipărit. Păduricile de acest fel mă duc cu gândul la organizațiile mici și mijlocii. Oamenii sunt competitivi, dar știu că este nevoie de fiecare pentru a creea un tot unitar.

Pădurile mari îmi oferă acea combinație de respect, curiozitate și teamă. Vreau să explorez, să aflu ce este în mijlocul pădurii, dar mi-e și teamă să fac primii pași. Unicitatea pădurilor mari constă în faptul că pot spune povești diferite, în funcție de unde le privești. Dacă privesc o pădure de departe, îmi vine în minte  o poveste. Dacă pătrund înspre mijlocul ei și o privesc de jos în sus, într-o zi însorită de vară, primesc o altă poveste. Iar de aici, din mijlocul pădurii, dacă privesc în jos, descoper și poveștile plantelor de la rădăcina copacilor. Mai am și varianta să privesc o pădure de deasupra, fie pe uscat, fie din aer, dar primesc o imagine compactă, cu mai puține detalii. Imaginea de ansamblu va suprascrie detaliile.

Copacii care probabil îmi atrag cel mai mult imaginația sunt copacii căzuți care continuă să viețuiască și să crească ignorând regulile. Este un exemplu extrem de adaptare, transformare și continuitate. Am lucrat cu persoane cu diverse tipuri de deficiențe și îmi dau seama, uitându-mă la acești copaci hotărâți că au corespondentul lor în lumea noastră, a oamenilor.

Pe lângă toate aceste elemente vizuale și efecte ale copacilor aș adăuga și: mirosul copacilor, atingerea plus senzația generală, care poate proveni sau nu din miros sau atingere. În funcție de anotimp, un copac sau o pădure întreagă poate oferi un miros-experiență foarte diferit. Am undeva adânc în memorie mirosul teilor de pe strada unde locuiesc bunicii mei. La sfârșitul fiecărei primăveri se lansează în aer o adiere ca de basm pentru nasul meu. Mirosul mă ia de nas ca în desene animate și mă duce cu peste 30 de ani în urmă, pe strada plină de tei a bunicilor. Vara, pădurea îmi oferă o senzație de răceală umedă, care îmi un fior care trece pe toată șira spinării. Ador acel sentiment de a fi cald și rece în același timp. Transpusi în lumea umana, acestia sunt mentorii pe care ni-i aducem aminte toata viata pentru ca ei au trezit în noi, în plus fata de restul, senzatia, trairea.

Cu doar câteva săptămâni în urmă am văzut un bărbat trecând uimit pe lângă un copac în veșmânt deja de toamnă, în timp ce întreba cu voce tare „este un copac real sau o operă de artă realistă a unui artist?”. Am cunoscut cativa oameni despre care și eu m-am intrebat daca nu cumva sunt supra-oameni.