Calul are patru picioare
Saptamanal am ocazia sa observ oameni interactionand cu cai; asa se intampla sa aud foarte des expresia care da titlul prezentei scrieri, atunci cand este solicitata schimbarea directiei de deplasare a omului alaturi de cal (la sol, nu calare).
Situatia este o exemplificare pe cat de vizuala pe atat de amuzanta a fenomenului de „stereotipie” care se manifesta atunci cand incercam sa rezolvam o problema noua cu o metoda veche.
Sa incepem povestea de la inceput si sa descoperim ce ne invata despre stereotipie cele patru picioare ale calului.
Unul din elemente care blocheaza rezolvarea eficienta a problemelor este “stereotipia”, faptul ca percepem problemele curente ca fiind variatii ale celor din trecut si le tratam asa cum am mai facut-o.
Nimic ineficient, in esenta, in aceasta abordare, pana la urma pe acest fenomen se bazeaza procesul de invatare si abilitatea noastra de a deveni din ce in ce mai buni in anumite actiuni si activitati.
Problema intervine cand stereotipia ocupa din spatiul destinat creativitatii si inovatiei: observam o problema, o asimilam unei experiente trecute, incercam rezolvarea pe care o stiam, aceasta nu functioneaza si…. tensiunea arteriala creste (mai direct spus: ne enervam), eventual ne certam si cu un coleg, incercam din nou si bucla se repeta suficient cat sa devenim ineficienti. Intr-un final rezolvam problema si trecem mai departe, de cele mai multe ori fara sa invatam nimic. (stiu: voi nu faceti asa!, totusi sunt convinsa ca macar ati observat pe cineva procedand astfel)
Orice adult poate rezolva relativ eficient problema schimbarii de directie in deplasarea proprie.
Fenomenul interesant si hilar apare cand aceeasi persoana incearca sa schimbe directia in parteneriat cu un cal, pe aceeasi traiectorie pe care o face in mod individual.
Problema este considerata cunoscuta (am mai schimbat directia in trecut, chiar si cu alte fiinte langa mine), solutia e cunoscuta si a fost aplicata cu succes in trecut.
Dovada ca problema e una noua cantareste cateva sute de kg, respira si se uita la tine in timp ce tu incerci sa schimbi directia pe o traiectorie pe care partenerul tau este incapabil sa mearga, pentru ca pur si simplu nu poate. Calul are patru picioare, eu am doua, este relativ evident ca nu ne deplasam pe aceeasi traiectorie.
Elementul care ajuta la instalarea comportamentului stereotip, in acest caz, este urmatorul: calul are un pas similar de lung cu cel al unui adult. Daca insotesti la sol un cal pe o traiectorie rectilinie vei observa ca parcurgeti distante similare la fiecare pas. Problema schimbarii de directie pare deci la fel de simplu de rezolvat ca atunci cand esti de unul singur. Subiectul schimba deci directia, asa cum o face de unul singur si constata ca partenerul sau se opune (merge in alta directie sau se opreste).
Momentul culminant: omul trage de cal si afirma superior ca acest cal e cam prost.
Fenomenul de stereotipie se manifesta in aceasta situatie in mai multe moduri:
1) in linie dreapta calul si omul pasesc similar, prin urmare curba poate fi abordata pe traiectoria obisnuita a unui om
2) in absenta unui raspuns pozitiv, prima reactie e sa introducem forta in ecuatie (tragem de darlogi)
3) primul gand care ne trece prin minte cand observam ca partenerul nu face ce i-am cerut este „e vina lui ca nu a schimbat directia” (ce prost e!)
Intrebarea este urmatoarea: daca in prezenta unei dovezi de o asemenea dimensiune care ne avertizeaza ca problema trebuie abordata altfel, prima reactie este sa facem cum stim nu cum e potrivit, sa gandim ca esecul e vina partenerului si sa introducem forta in metoda de rezolvare a situatiei, ce se intampla cu noi in viata obisnuita, cand indiciile sunt mult mai putin perceptibile?