Șopârla, mașinuța și unicornul

Suntem grăbiți, neatenți, repeziți, mereu contra cronometru, mereu pe fugă… Secolul vitezei și al super – vitezei ne-a băgat în priză și viața ni se desfășoară făcând slalomuri uriașe între task-uri, meeting-uri, deadline-uri,  feedback-uri. Am avut norocul să fiu trasă pe dreapta de un nou statut, cel de mamă. O activitate 24/7, foarte solicitantă, dar în care am găsit sens și multe momente de ”AHA”, extrem de utile pentru o viață întreagă.

Am avut o perioada în care m-am plimbat prin parc zilnic. Această activitate a generat o cunoaștere aprofundată a pavajului din parc, a băncilor, o abordare strategică a traseelor – uneori de la dreapta la stânga, alteori invers, și o oportunitate unică de a întâlni o șopârlă, o mașinuță și un unicorn.

Prezența lor solitară a contrastat cu aglomerația locurilor de joacă din parc, astfel că au fost simplu de remarcat și abordat.

Am întâlnit șopârla în partea de vest a parcului, într-o după-amiază de miercuri. Cerul părea că poartă o negociere internă despre soare și ploaie. Șopârla era cu fața în jos, iar culoarea sa verde neon contrasta puternic cu griul pavajului. Imediat ce a început să plouă, cu un strat subțire de apă deasupra, pielea sa a devenit asemănătoare cu o hologramă – era și nu era acolo.

M-am aplecat și am ridicat-o, moment în care a început să îmi povestească că face parte dintr-un ansamblu alături de o girafa și un super erou. Băiatul care o pierduse se aventurase în observarea unor insecte printre copacii din zonă și probabil că nu își va da seama de lipsa sa decât foarte târziu, poate când va ajunge acasă.

S-a lăudat că este foarte iubită și că este bătrână – băiatul o avea de la verișorul său. Apoi m-a rugat să o las la baza unui copac. Dacă totul mergea bine, până la răsăritul soarelui, în ziua următoare, avea să se transforme într-o șopârlă adevărată și va avea nevoie de umbră.

Cel mai probabil este ca ochii mei au devenit neobișnuit de mari și au exprimat întrebarea care îmi ocupa gândurile:

– Cum adică te vei transforma într-o șopârlă adevărată?

– Dacă în viața mea de jucărie am trăit vreodată vreo emoție adevărată – poate entuziasm, poate încântare, poate altceva, atunci, voi avea ocazia ca în această noapte să trec dincolo – adică să devin vie, a venit răspunsul.

Simplu, emoțiile ne fac vii! Am înțeles și am pus șopârla la umbra copacului.

Peste mașinuță aproape că am dat cu căruciorul copilului. Alunecase de pe deal, probabil ieșind din raza vizuală a perechii frate-soră care se întreceau cu această mașinuță și cu un dinozaur pe roți. Eram contre-jour față de cei doi, astfel că umbra ne-a permis un moment de interacțiune secretă. Am demarat (!) o lungă conversație despre competitivitate, viteză și altele asemenea.

De ce este atât de important să câștigăm? Ce câștigăm? Ce pierdem câștigând? (asta chiar mi-a plăcut) Ce câștigăm pierzând? Unde ne grăbim? Până la urmă cu toții știm unde este linia de sosire în aceasta viața, iar eu una, chiar nu vreau să mă grăbesc într-acolo.

Într-un final, am obosit și ne-am oprit. Le-am făcut cu mâna celor 2 și le-am arătat jucaria. Au fost încântați să-și reia competiția.

Pe Unicorn nu l-am observat eu. Mă așezasem pe o banca, testând dacă somnul celui mic va continua sau nu. După câteva minute, am avut impresia ca cineva se uită la mine. Era unicornul de pluș de pe banca din dreapta mea. M-am uitat și eu la el și m-am întrebat,

– Cum îți găsești tu oare locul în lumea asta obișnuită?

– Uneori nu mi-l găsesc, a răspuns Unicornul, părând să îmi fi auzit gândul întrebător.

– Și ce faci atunci? am continuat eu cu voce tare, de această dată

– Mă mișc, a răspuns el.

Photo by revac film’s&photography from Pexels