The science of being human

Am citit această carte imediat după What do you think you are? – Brian Clegg.  Deși nu știu dacă cei doi autori se cunosc, am apreciat și la Marty Jopson stilul relaxat în care scrie despre subiecte relativ complicate. The Science of Being Human chiar poate fi citită ”pe sărite”.

Dincolo de ideile noi pe care le-am identificat și reținut, de ceva timp am remarcat că există câteva studii sau experimente care sunt citate din nou și din nou, în perioade diferite, pentru a susține nuanțe ale unor (evident, aceleași) subiecte.

Un exemplu concret din această carte este cel referitor la experimentul de domesticire a vulpilor care a început in  1959, din Siberia și a documentat transformările nu doar comportamentale ci și fiziologice ale acelor vulpi în decurs de 50 de generații (a se citi 50 de ani).

Apoi, am apreciat deconectarea a 2 concepte care sunt în mod frecvent și eronat prezentate ca având o legătură de tip cauză-efect: evoluția și superioritatea. Este util să ne amintim că evoluția ”este oarbă, nu are o agendă și nu face alegeri deliberate. Este o călătorie aleatorie către ceva care se dovedește potrivit pentru un scop anume, într-un loc, la un moment dat.” Un exemplu contemporan nouă pe care îl putem observa sau pe care îl putem folosi ca să încingem atmosfera la micul dejun este prezența lactazei în sistemul digestiv al puilor de mamifere/ copiilor, și supraviețuirea acestuia la aproximativ 1/3 din populația adulta umană de pe planetă și deloc la alte mamifere adulte.

Mi-a plăcut răspunsul referitor la ”De ce murim?”, ”Pentru că homeostazia organismului nostru încetează, ceea ce generează deces cardiovascular”. Problema statistică ce reiese de aici începe de la faptul că nu există niciun certificat de deces pe care să scrie ”lipsă homeostazie” în dreptul cauzei decesului. Astfel, că în lumea (zisă) civilizată, cauza numărul 1 a deceselor este ori o afecțiune cardiovasculară ori una cerebrală (ambele având sursa la aceeași adresa – homeostazie dereglată până la deces).

Treaba cu roboții care de la un anumit punct încolo au alterat limbajul pe care îl foloseau pentru a vorbi între ei într-un mod care l-a făcut neinteligibil pentru oameni mi s-a părut așa o exemplificare amuzantă a conceptului ”ai grijă ce ceri, pentru că s-ar putea să primești exact acel ceva”.

Întorcându-mă la faptul că am citit această carte după What do you think you are?, răspunsul tehnic corect ar putea fi, după spusele lui Marty Jopson, ”O mare coleție de bacterii”, și nu ”un om” cum ne-am aștepta. Cum așa? Autorul ilustrează prin acest răspuns proporția dintre numărul total de celule care compun un organism pe care noi îl numim pe scurt ”om” și numărul total de bacterii care există în același organism!

Trecând de mențiunile (inerente) despre placebo și nocebo (alte două subiecte pe care le-am găsit  în ultimii ani aproape în fiecare carte cu ceva înclinații științifice), mi-a plăcut tare mult ultimul capitol ”Supraviețuirea în mai mulți” pentru că mi-a dat teme de observare în legătură cu statul la coadă (unde există mai mult de 2 cozi) și ”blocajul fantomă”, unde expresia se referă la blocajele auto.

Simțul tactil îmi place mult ca subiect de observare și studiu. Îmi place să merg desculță și astfel, cea mai interesantă lecție despre corpul uman pe care am notat-o ca urmare a acestei lecturi este cea referitoare la cât de bine simțim noi oamenii suprafața pe care călcăm. Și uite așa mi-am adus aminte de verile petrecute la bunici, când nu aveam voie în casă decât seara, din simplul motiv că umblam desculți. A se nota că ”la bunici” în cazul meu a fost la oraș. Avantajul era desigur ca era un oraș mic și ei locuiau la casă.