Esecul de nota 10

Relația fiecăruia dintre noi cu eșecul începe foarte devreme în viata. Încercăm sa ne răsucim în pătuț  și nu reușim din prima, încercăm sa mergem biped și nu reușim din prima, încercăm sa ne găsim o ocupație care sa ne pună în valoare calitățile (sau doar sa ne plătească facturile) și nu  reușim din prima, încercăm sa… Ați prins ideea deja!

La începutul vieții, aceasta relație este destul de simpla: în cazul în care nu reușim din prima, mai încercăm. Dacă numărul de încercări ne frustreaza, ne vom manifesta ca atare. Și cam acestea este momentul în care relația noastră cu eșecul începe sa se complice. Unul din motive este apariția în aceasta relație a unor terțe părți: parintii, rudele, prietenii, colegii, profesorii, competiția sociala intre noi, între noi și aceștia sau a lor intre ei.

În rolul lor protector, unele persoane (din rândul acestor terţe părţi) sar calul și în loc sa creeze un mediu sigur în care copilul sa poată greși și învața, ei creeaza câștig (victorie) tot timpul pentru copilul respectiv, care, nu-i asa, merita tot ce e mai bun și nu trebuie sa sufere (chiar dacă suferința este data doar de o diferență între acum și peste 10 minute). Urmează apoi perioada „de școală” care poate dura cativa zeci de ani (puțin peste 20 dacă număram de la grădinița la universitate). Aici, obiectivul este nota 10,  „premiu I cu coronita”, diploma de bac și cea de facultate. Puţini sunt cei care își pun întrebarea „ce știe sa facă”, multi își pun întrebarea „ce note are” copilul în cauza. Toți copii iau nota 10 „ca sa capete încredere în sine”, la bacalaureat se copiază „sa ia și el/ea bac-ul, ca toți ăilalți”, la facultate se cumpără atât examenul de intrare cat și lucrarea de licență „ca sa nu se chinuie”.

Astfel, copilul ” este de nota 10″ sau „este de nota 7”, „este bun” sau „este premiant”. Când apuca drumul greșit , „este un copil rău”‘ sau „este un nenorocit”. La școală i se spune ca „este prost” și „este…” multe altele. Rareori este competent și tot rareori are ocazia sa facă diferența între „am ratat” și „sunt un ratat”.

Și uite asa devenim cu totii confuzi: „cine suntem” devine sinonim cu „ce facem”.

Timpul trece și un copil bun sau un copil rău (conform celor de mai sus) ajunge adult, oarecum adaptat vietii sociale.

Și astfel, în lucrul cu adulții în domeniul educației, cele mai mari doua impedimente care apar sunt: 1) oroarea absoluta a lor de a se expune unor activități practice în care este evident ca nu pot avea 100% succes și 2) imaginea lor de sine care este de 9 sau 10 (pe o scara de la 1 la 10) în raport cu competentele care fac subiectul activității (oricare ar fi acestea!).

Cu totii știm ca după un succes celebram și trecem mai departe pe când după un eșec stam și analizam.

În procesul de învățare, eșecul temporar, punctual, partial și corect procesat este cel mai puternic instrument de învățare care generează experienta practica, mobilizează resurse emoționale și lasă o amprenta în memorie.

Atunci când un individ cu istoricul descris mai sus este expus la acest tip de exercitiu, cel mai frecvent întâlnit din forma de „joc de rol” el/ea se manifesta astfel:

a)      reacție de respingere, împachetata sub toate formele, începând de la „hai, dacă zici tu, dar nu vad valoarea „, „urăsc aceste exerciții” pana la boicot (abordare zeflemitoare)

b)      reacții fiziologice dintre cele mai diverse

c)      blocaj mental

d)     luat personal (orice, totul!).

Problema reala începe abia acum, în loc sa gestionam o experienta de invatare de 30 -60 min trebuie sa gestionam 20 de ani de viata în care lectia de baza a fost ca 95% din populație poate sa aibă succes (nota 10). Dă-l încolo pe Gauss!

Impedimentul nr.2 este ca, din punctul de vedere al cuiva care a trăit acesti 20 de ani, o activitate de învățare care are o importanta componenta de eșec in rețetă este un atac fundamental la imaginea de sine, de nota 9 sau 10 în raport cu orice competenta. „Adică, vrei sa spui ca sunt prost/ proasta?”. Ne întoarcem la confuzia „cine sunt” vs.  „ce fac”.

Problematica care se naște în substratul acestei situatii este: „Dacă suntem cu toții atât de perfecți, care este următorul pas de făcut din punct de vedere profesional și personal?”

Sau poate este momentul sa acceptam ca putem fi extraordinar de competenți în anumite arii și foarte puțin competenți în altele?

În mod interesant/ bizar, aceasta este un fapt pe care multi sunt dispuși sa îl accepte când vine vorba de activități foarte diferite dar îl resping cu vehementa când e vorba de sine și competente din același domeniu de activitate.

Sau poate ne-ar fi util sa ne reamintim ca progresul e mai important decât perfecțiunea?

În acest caz vom avea mult de lucru, în primul rand la vocabular, ca sa facem diferența între „a fi” și „a face” și în al doilea rand la sistemul de valori la care ne raportăm.

Ce-ar fi să-i dam eșecului o noua șansă în relația cu noi, sau nouă în relatia cu eșecul?