Casa de hârtie – Carlos Maria Dominguez

Contextul în care am ajuns să pun mâna pe această carte și apoi să o citesc este atât de elocvent descris în carte încât nu am putut rezista imboldului de a-l împărtași aici. Citind textul la care mă refer și din care voi cita în cele ce urmează, m-am simțit un pic actriță – parcă M Dominguez scrie despre mine.

Deseori e mai dificil sa te descotorosesti de o carte decât s-o obții. Ele se țin scai de noi, gratie unui pact de necesitate și de uitare, ca și cum ar fi fost martorii unui moment din viata noastră, la care nu ne mai întoarcem.

Cam așa eram eu până în urma cu câțiva ani. Urmare a lecturii unei alte cărți despre care voi scrie separat, am limitat obiceiul păstrării cărților la doar câteva, iar pe restul le fac cadou după ce le citesc și notez frazele care m-au atras în mod deosebit.

In cele din urma însă, dimensiunea bibliotecii are importanta sa. Se expune ca un mare creier deschis, cu scuze de doi bani și false modestii.”

Am reușit astfel să limitez numărul de obiecte care atrag praful în casă și să fac ceea ce un prieten nu mai departe de zilele trecute a numit ”un cadou foarte intim” referindu-se la orice carte pe care ai citit-o și apoi te-ai gândit la o persoană anume căreia să i-o oferi. O să spuneți că există formatul digital. Așa este. L-am adoptat și pe acesta alături de cel fizic, nu în locul său.

Nimeni nu vrea sa rătăcească o carte. Preferăm să pierdem în inel, un ceas, umbrela, dar nu cartea ale cărei pagini nu le vom mai citi, dar care păstrează, în sonoritatea titlului ei, o veche și, poate, pierduta emoție.”

Eu!!! Acesta este și motivul pentru care împrumut către foarte puține persoane, iar în restul timpului prefer să ofer cartea, ca să elimin grija returului. Am manifestat această apucătură în sensul invers – adică am făcut un lung și complicat demers pentru a returna 2 cărți între Craciunul și Revelionul care tocmai au trecut. Ai fi putut spune că exista multe altele care să îmi ocupe agenda în perioada respectivă…

Frazele care au rezonat cel mai puternic în mine au fost acestea:

”Noi, cititorii, spionam bibliotecile prietenilor, chiar și numai pentru a ne distra. Uneori, pentru a descoperi o carte pe care am vrea sa o citim, alteori pentru a afla ce a mâncat animalul din fata noastră. Lăsăm un coleg așezat în sufragerie și, la întoarcere, invariabil îl găsim în picioare, adulmecandu-ne cărțile.

Colegul de aici sunt eu, iar pe mine mă veți găsi în picioare, inspectând cărțile din bibliotecă oriunde există o bibliotecă, inclusiv la părinții mei acasă, la socrii, la prietenii pe care ii vizitez des, pentru că, biblioteca este un organism viu, care se transformă odată cu proprietarii săi. ”Casa de hârtie” este o carte care provine tocmai dintr-o bibliotecă care nu îmi aparține și pe care o inspectez periodic, având ocazia să citesc cărțile chiar acolo, evitând astfel să risc să le rătăcesc.

Lectură placută!