Așteptări despre învățare și alte nevoi

Încep multe din zilele de training sau team coaching pe care le facilitez cu câteva întrebări adresate participanților. Dintre acestea, una este o variație oarecare a întrebării ”Cum ar trebui să fie această zi, ca să vă fie de folos?”

Frecvent, răspunsurile se adună în jurul atributelor precum ”liberă” și ”relaxantă”. Desigur, unele din răspunsurile similare acestora sunt glume clare – râdem cu toții și ne uităm apoi la celelalte. Doar că glumele sunt o raritate.

Și apoi mă întreb (în gând până acum, în scris în cele ce urmează): 1) cum am ajuns aici? și 2) cum schimbă acest filtru de percepție experiența de învățare a participanților?

Este această nevoie acută de „libertate și relaxare” simptomul unei culturi organizaționale adesea supraîncărcate? Într-o realitate profesională dominată de termene-limită strânse și indicatori de performanță în continuă creștere, ziua de training poate fi percepută în mod eronat ca o „evadare”.  Tind să cred că participanții nu caută neapărat o deconectare de la învățare, ci o pauză de la presiune. Contextul legat de învățare în care i-am întrebat este doar o întâmplare – nevoia lor reală șoptește sau strigă deja, din altă parte.

Din păcate, când mediul de lucru devine un spațiu de supraviețuire, orice activitate care scoate omul din fluxul operațional zilnic este privită inițial ca un refugiu, nu ca o oportunitate de dezvoltare.

Acest filtru de percepție alterează dinamica din sală și blochează, în primă instanță, procesul de învățare. Când oamenii vin la training cu așteptarea „să mă relaxez”, orice exercițiu care implică efort cognitiv, vulnerabilitate sau ieșire din zona de confort este resimțit ca o formă de agresiune. Aviz amatorilor de învățare – toate exercițiile din care poți învăța ceva cer efort cognitiv și emotional (unele și fizic). Dacă nu te expui posibilității de eroare în spațiul de formare, unde/când o să o faci? Când performanța ta (citiți vă rog ”bonus”)  sau a echipei depinde de tine?

Învățarea reală, cea care determină transformarea comportamentelor, nu este confortabilă; ea cere energie, atenție, concentrare. Pe scurt: disconfort ponderat (siguranța este o precondiție a învățarii!!!), constructiv, la care decizi să te expui de bună voie. Drept urmare, rolul facilitatorului se complică: înainte de a livra experiențe, trebuie să recalibreze așteptările și să transforme acea nevoie de relaxare într-o stare de siguranță psihologică.

„Joacă și distracție” oferite pe post de training sunt o minciună periculoasă. Recomand spectacolele pentru acest scop sau o zi la grătar. Rolul meu de formator rămâne să demonstrez că o zi utilă poate fi revigorantă tocmai prin sensul pe care îl aduce, nu prin lipsa de efort. Schimbarea perspectivei începe în momentul în care participanții realizează că instrumentele dobândite în sala de curs le vor face, pe termen lung, viața de după training mai simplă sau mai puțin stresantă. Până la urmă, designul unei experiențe de învățare de înaltă calitate nu înseamnă să validăm dorința de a nu face nimic, ci să creăm un spațiu în care efortul de a crește devine o satisfacție, nu o corvoadă.

Micro-practică pentru tine, ca participant:

Data viitoare când intri într-o sală de training și simți tentația de a bifa ziua ca pe o „pauză relaxantă”, înainte de primul exercițiu, răspunde-ți la o întrebare simplă: „Care este acea unică problemă din agenda mea zilnică pe care cursul de azi mă poate ajuta să o rezolv?” Mutând focusul de la „cum mă simt acum în sală” la „cum îmi va fi mai ușor la birou de mâine”, transformi relaxarea pasivă într-o investiție activă în propriul tău (confort) viitor.

Ca facilitatori, manageri sau oameni de HR,

ne rămâne pe to-do list o responsabilitate: să nu mai vindem „iluzii confortabile”. Vă invit să gândim: Ce  putem face, în/cu echipele noastre, astfel încât învățarea să nu mai fie privită ca o supapă de evadare, ci ca un teritoriu al curiozității recâștigate?